Natura şi caracteristicile turismului cultural

1. Caracteristicile turismului cultural

Apariţia turismului cultural în cercetare ca şi obiect de studiu îşi are originile la începutul secolului XX, dar abia în 2002 Consiliul Internaţional pentru Monumente Culturale şi Istorice a publicat o definiţie formală după cum urmează: „Turismul cultural şi cultural – cognitiv este acea formă de turism care se concentrează asupra mediului cultural şi care, la rândul ei include reperele culturale şi istorice le unei destinaţii sau moştenirea cultural-istorică, valorile şi stilul de viaţă al populaţiei locale, artele, meşteşugurile, tradiţiile şi obiceiurile populaţiei locale.” În plus, rudele culturale şi cognitive pot include şi o vizită sau participare la activităţi şi evenimente culturale, vizite la muzee, concerte, expoziţii, galerii etc. (Consiliul Internaţional al Monumentelor şi Siturilor).

Turismul cultural este definit de către Organizaţia Mondială a Turismului (Raport OMT 2012) drept „excursii al căror scop principal sau secundar este vizitarea siturilor şi acele evenimente a căror valoare culturală şi istorică le-a făcut o parte a moştenirii culturale a unei comunităţi”. În conformitate cu această definiţie, o caracteristică importantă a turismului cultural este presupunerea că vizitarea sau prezenţa în locurile culturale şi istorice care au legătură cu moştenirea culturală nu este neapărat principalul motiv al excursiei. Din această perspectivă turismul cultural-istoric este rareori implementat într-o perspectivă „curată” şi cel mai adesea este combinat cu alte tipuri tradiţionale sau specializate de turism. Această caracteristică interesantă scoate la iveală oportunităţi de îmbunătăţire a eficienţei turismului naţional şi regional prin dezvoltarea unui turism cultural-istoric, prin absorbţia şi integrarea în turismul regional a resurselor culturale şi istorice şi dezvoltarea pe această bază a unui brand regional de turism.

Componenta principală în această definiţie este conceptul de „moştenire culturală”, care include moştenirea tangibilă şi intangibilă ca un „set de valori culturale care sunt purtătoare de memorie istorică, identitate naţională şi au o valoare ştiinţifică sau culturală” (Legea Moştenirii Culturale, Articol 2, paragraf 1). Din perspectiva dezvoltării turismului cultural, abordarea exhaustivă a conceptului de moştenire culturală duce la o abordare integrată – cu excepţia monumentelor tradiţionale arheologice şi istorice care includ moştenirea arhitecturală, artistică şi etnografică, infrastructura muzeală şi peisajul cultural şi, cu o importanţă din ce în ce mai mare în ultima vreme – bisericile creştine şi alte lăcaşuri de cult. Turismul cultural include pe lângă vizitarea locurilor istorice, furnizarea unei oportunităţi de a savura realizările umane trecute. Ca parte a turismului intern, vizitarea unor astfel de locuri este un prilej de admiraţie, de mândrie naţională şi de redescoperire a realizărilor strămoşilor.

Turismul cultural este instrumentul pentru dezvoltarea economică, care duce la creşterea economică prin atragerea vizitatorilor din exteriorul comunităţii gazde şi care sunt parţial sau în mod general motivaţi de un interes în componentele istorice, artistice, ştiinţifice sau care au legătură cu stilul de viaţă, realităţile, tradiţiile şi informaţiile referitoare la o comunitate, regiune, grup sau instituţie. O astfel de călătorie se concentrează pe aprofundarea mediului cultural, aici incluzând, de asemenea peisajele, artele vizuale şi teatrale, stilurile de viaţă, valorile, tradiţiile şi evenimentele. Turismul caută moduri de a crea „produse turistice comercializabile” precum şi un mediu de lucru şi de viaţă. Turismul cultural – cognitiv reprezintă o interacţiune între componentele culturale, etnice şi istorice ale societăţii sau ale locului care urmează a fi utilizat ca resursă pentru atragerea turiştilor şi dezvoltarea turismului.

Turism cultural

Activitate formative

Parte a turismului cultural sunt şi călătoriile religioase, în special pelerinajele. De exemplu, ne putem referi aici la miile de catolici din întreaga lume care vizitează Vaticanul şi alte locuri sfinte, călătoriile evreilor către Israel, către locurile memoriale ale holocaustului sau Mecca – principala destinaţie pentru musulmanii din întreaga lume. În acest context Bulgaria şi România şi în special regiunea de frontieră a acestor două ţări au potenţialul de a deveni destinaţii turistice atractive pentru turismul religios.

Dezvoltarea şi oferirea moştenirii cultural-istorice „îmbrăcată” într-un pachet atractiv pentru consumul turistic trebuie să fie echilibrată cu responsabilitatea şi seriozitatea necesare atunci când vorbim de istorie şi valori naţionale. Natura globală a turismului a creat o serie de provocări pentru multe comunităţi. Confruntându-se cu o unificare din ce în ce mai pronunţată a arhitecturii hoteliere, lanţurilor de restaurante, mobilierului stradal şi a altor asemenea, comunităţile au nevoie să-şi păstreze identitatea locală şi, în acelaşi timp trebuie să întrunească aşteptările turiştilor în ceea ce priveşte calitatea şi standardele. Este important să nu se facă niciun compromis în ceea ce priveşte prezervarea valorilor culturale şi să se asigure un echilibru între nevoie socio-culturale şi beneficiile economice.

De fapt, cultura poate fi prezentată prin intermediul a două cercuri concentrice:

• Cercul interior, care reprezintă miezul cultural, adică elementele mai degrabă tradiţionale sau de bază ale culturii, aici referindu-ne la ceea ce fac sau produc oamenii sub forma culturii;

• Cercul exterior, care reprezintă modul de viaţă sau stilul de viaţă al unei populaţii dintr-o anumită regiune;

Cercul interior reprezintă principalele elemente ale turismului cultural, care pot fi împărţite în două categorii: turismul moştenirii artistice (bunuri culturale care au legătură cu realizările trecutului) şi turismul artistic (care au legătură cu producţia culturală contemporană, cum ar fi prezentarea artelor vizuale, arhitecturii moderne, literaturii şi a altora).

Cercul exterior reprezintă elemente secundare ale turismului cultural, care pot fi împărţite în două categorii: stilul de viaţă (elemente cum ar fi credinţele, bucătăria, tradiţiile, folclorul şi altele) şi sectorul creativ (modă, design, design-ul web şi grafic, cinematografia, media, elementele de distracţie şi altele).

Diagramă

În multe ţări cele două cercuri au tendinţa de a se aduna şi de a forma o singură ofertă culturală, în care ambele aspecte sunt complementare în mod reciproc.

Pe baza definiţiei propuse mai sus există subcategorii ale turismului cultural care pot contribui la stabilirea tendinţelor şi caracteristicilor celor mai importante segmente de piaţă în funcţie de motivaţie şi comportament, precum şi de activităţile turiştilor:

• Turism de patrimoniu;

• Turism artistic;

• Turism creativ;

• Turism cultural urban;

• Turism cultural rural;

• Turism cultural local;

• Turism cultural contemporan.

În acest sens există un rol special alocat legăturilor de integrare dintre moştenirea culturală şi turismul practicat în teritoriul istoric: un teritoriu, indiferent de amploarea sa teritorială sau omogenitatea topografică, se bucură de o coerenţă şi identitate istorică şi culturală de ansamblu, inclusiv liniile unificatoare ale trecutului şi ceea ce este remarcabil din punct de vedere istoric, arheologic, artistic, ştiinţific, social sau tehnic. Mai precis, această concentrare de valori culturale face ca teritoriile istorice să fie un domeniu sinergic de cultură şi turism. Zona istorică reprezintă un mediu cultural complet, care conţine în ipostază singulară sau grupată valori culturale, peisaje culturale, oraşe istorice, rute culturale, medii naturale valoroase şi peisaje tipice (în sensul celor menţionate în Convenţia Europeană a Peisajului). Acest mediu cultural nu poate fi limitat teritorial – amploarea sa teritorială depinde de logica proceselor culturale şi istorice de nivel local, regional, naţional sau internaţional.

1. Caracteristici şi factori speciali care influenţează turismul cultural

În acest sens, bazându-ne doar pe aceste informaţii, putem porni la identificarea şi diferenţierea principalelor caracteristici definitorii ale turismului cultural, în special la nivel internaţional:

• Turism de tip auto-dependent, al cărui loc în schema de bază a clasificării turismului poate fi stabilit în funcţie de motivele şi obiectivele vizitei;

• Călătorie şi staţionare temporară a turistului, având ţeluri şi scopuri influenţate în special de nevoile sale spirituale;

• Consum de valori materiale şi spirituale (respectiv produse specializate de turism) pentru vizitări de locuri şi situri cu un context cultural şi istoric specific;

• Totalitatea organizaţiilor, instituţiilor şi subiecţilor care oferă informaţii specializate, transport şi alte tipuri de servicii, recepţie, cazare, mese şi însoţire a turiştilor;

• Nişă specifică a solicitărilor turiştilor ce formează o parte independentă a industriei moderne a turiştilor.

Principalii factorii care diferenţiază dezvoltarea turismului cultural pot fi împărţiţi în următoarele trei categorii:

Caracteristicile specifice ale nevoilor turistului.

Turistul ce practică turismul cultural satisface anumite nevoi obiective şi care apar la un anumit stadiu al dezvoltării socio-economice a societăţii, corespunzător schimbărilor survenite în stilul de viaţă. Acestea pot fi definite ca fiind un set de cerinţe al căror scop este restabilirea şi îmbunătăţirea personalităţii umane prin călătoria turistului.

Valori culturale

Valorile culturale sunt o cerinţă specifică pentru dezvoltarea turismului cultural. În esenţă, el reprezintă un set de obiecte şi fenomene ale căror efecte cognitive şi emoţionale au scopul de a satisface nevoile culturale ale turistului. Valorile culturale pot fi grupate în trei categorii: (1) Monumente culturale şi istorice şi situri arheologice, monumente şi complexe arhitecturale, mânăstiri şi biserici, monumente şi muzee etnografice şi altele, (2) Lucrări de artă – valori culturale tangibile: colecţie de obiecte de artă, lucrări de pictură, sculptură, meşteşug popular, broderii, costume, obiecte de cult, capodopere ale cinematografiei şi literaturii etc., (3) evenimente periodice şi episodice – festivaluri, spectacole, congrese, târguri, aniversări şi multe altele.

Influenţa asupra viabilităţii pe termen lung a valorilor culturale are efect asupra mărimii, unicităţii, managementului, capacităţii de a reţine interesul turiştilor, concurenţei şi altele. Cu toate acestea, prezenţa de valori culturale nu constituie un motiv de călătorie. Acestea trebuie să fie implicate într-o cifră de afaceri economică – oferta comercială a turismului cultural ca parte a produsului de turism.

Produs turistic

Turismul cultural este caracterizat ca fiind un produs turistic specific definit sub forma unui set (pachet) de bunuri şi servicii materiale oferite unor turişti motivaţi cultural, ca preţ total de la momentul la care ei îşi părăsesc domiciliul şi până ce se întorc acasă. Este conceput pentru a satisface nevoile turiştilor culturali.

Părăsind natura concretă a turismului cultural, analiza elementelor individuale arată faptul că festivalurile angrenate în turism pot fi o unealtă extrem de eficientă nu doar pentru înţelegerea reciprocă şi cooperarea dintre popoarele europene, dar şi pentru creşterea socio-economică a regiunilor. Ca urmare a caracteristicilor lor, festivalurile creează un mediu natural şi dau naştere la diverse iniţiative comerciale legate de publicitate, marketing, înregistrare şi producţie de produse audio şi video, diverse tipuri de servicii, iar aceasta reprezintă o bună bază pentru dezvoltarea promovării turistice a afacerilor mici şi mijlocii ca urmare a schimbărilor globale induse în profilul socio-economic al regiunii şi îmbunătăţirii calităţii vieţii.

Muzeele din întreaga lume reprezintă principalele atracţii pentru turişti. În oraşele principale, pe lângă muzeele tradiţionale cum ar fi Muzeul Naţional de Istorie, Galeria Naţională de Artă şi altele, mai există şi muzee mai mici cu teme specifice: Muzeul de Istorie Militară, Muzeul de Istorie a Muzicii, al artei, al activităţilor meşteşugăreşti, al aviaţiei, al diverselor tipuri de industrii, sporturi, drapeluri, al persoanelor individuale şi altele, precum şi orice muzeu specific care poate atrage un anumit grup ţintă.

Monumentele religioase – catedralele, bisericile, mânăstirile şi altele ar putea şi ele să atragă turişti. Relicvele care sunt păstrate în cadrul acestora reprezintă o parte a moştenirii culturale a oraşului şi a statului în general. Multe dintre aceste monumente funcţionează ca şi muzee. Mulţumită acusticilor deosebite, ele sunt adesea utilizate ca locuri de concerte.

Vizitele la locurile culturale şi istorice sunt influenţate de mulţi factori, cum ar fi: caracteristicile intereselor turiştilor; gradul de cultură generală şi nivel educaţional al acestora; cunoştinţe preliminare ale ţării sau părţi ale acesteia, precum şi moştenirea sa culturală şi istorică; posibilităţi financiare; percepţii psihologice ale religiilor; obiceiuri şi mod de viaţă etc. De o mare importanţă este gradul de finalizare al infrastructurii din jurul locurilor culturale şi istorice imobile. Toţi aceşti factori au o legătură directă cu conceptul de „atractivitate turistică” al locurilor, iar destinaţiilor cărora recent mulţi autori încearcă să le confere caracteristica lui G. Golembski (2002), includ în acest concept importanţa turistică a obiectului sau a destinaţiei, starea mediului înconjurător, protecţia acestui mediu înconjurător şi prezenţa infrastructurii. Este evident că împreună cu toate activităţile asociate cu stimularea intensivă a dezvoltării turismului cultural, ar trebui luaţi în considerare şi mulţi alţi factori, unii dintre aceştia fiind indicaţi de către B. Marinov şi P. Petrov (2000): „1) factorii destinaţiei în sine; 2) factorii legaţi de regiunile şi ţările care generează o mare cerere de turism; şi 3) factori care asigură o legătură între zonele de geneză şi de destinaţie; 4) factori care au legătură cu numărul mare de alte opţiuni, din perspectiva destinaţiilor concurenţiale.

În plan internaţional, preocupările în domeniul turismului provin de la Organizaţia Mondială a Turismului (OMT), Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Educație, Știință și Cultură – UNESCO, ICOM, Organizaţia mondială a oraşelor istoric, UE şi instituţiile culturale ale acesteia. Niciuna dintre aceste organizaţii nu a înregistrat informaţii statistice generice referitoare la turismul cultural. La intervale regulate şi diferite ocazii se implementează studii, dar rezultatele slujesc doar unor ţinte şi obiective specifice ale studiului.

Printre ceilalţi factori care contribuie la dezvoltarea turismului cultural se numără schimbarea în ceea ce priveşte conştientizarea importanţei moştenirii culturale, a venitului şi a duratei de vacanţă. Această formă de turism este printre cele mai populare în segmentul de călătorii pe termen scurt „evadări din oraş” sau în cazul combinaţiei de vacanţă tradiţională la mare şi munţi cu vizite în timpul zilei la locuri culturale şi istorice interesante.